Parfumul potrivit se alege pe piele, după o oră de purtat, nu după primele cinci secunde de pe bucata de hârtie

Parfumul potrivit nu se hotărăște la raft

Scena e cunoscută. Zece bețișoare de hârtie mirosite în 5 minute, nasul amețit, o decizie luată în grabă și o sticlă care, acasă, miroase altfel. Parfumul e un produs care se schimbă în timp, pe piele, iar primele secunde sunt partea cea mai puțin importantă din el.

Cuvântul vine din latină, „per fumum”, adică „prin fum”, și amintește de rășinile aromate arse în templele antice. Parfumul pe bază de alcool, așa cum îl știm, a apărut în Europa în secolul al XIV-lea.

Apă de toaletă, apă de parfum, extract

Diferența dintre denumirile de pe cutie ține de cât concentrat aromat este dizolvat în alcool. Apa de colonie are 2-5% și ține o oră-două. Apa de toaletă, 5-15%, cu o persistență de 3-4 ore. Apa de parfum, 15-20%, rezistă 6-8 ore. Extractul de parfum, cu 20-40%, e cel mai concentrat și se aplică în cantități foarte mici.

Concentrația mai mare nu înseamnă doar durată. Aceeași compoziție miroase ușor diferit ca apă de toaletă și ca apă de parfum, fiindcă parfumierii ajustează proporțiile. Pentru zi și pentru vară, apa de toaletă e adesea alegerea mai bună.

Notele de vârf, de inimă și de bază

Un parfum se desfășoară în 3 timpi, fiindcă ingredientele lui se evaporă cu viteze diferite. Notele de vârf sunt cele simțite imediat: citrice, ierburi aromatice, fructe. Sunt vii, plăcute și dispar în 10-15 minute. Ele vând parfumul. Notele de inimă apar apoi și țin câteva ore: flori, condimente, note verzi. Sunt caracterul propriu-zis al compoziției. Notele de bază rămân pe piele și pe haine până a doua zi: lemn de santal și de cedru, paciuli, vanilie, ambră, mosc. Ele dau adâncimea și persistența. Cine cumpără după primele 10 minute cumpără, de fapt, partea care va dispărea prima.

Familiile de parfumuri

Parfumierii grupează mirosurile în câteva mari familii, iar cunoașterea celei preferate scurtează mult căutarea. Cele florale, cu trandafir, iasomie, tuberoză, sunt cele mai numeroase. Cele proaspete adună citricele, notele marine și cele verzi. Cele lemnoase sunt uscate și calde. Cele orientale, numite azi și ambrate, sunt dulci, grele, cu vanilie, rășini și condimente.

Două familii poartă nume franțuzești rămase din istoria meseriei. „Chypre” e construită pe contrastul dintre bergamotă și mușchiul de stejar. „Fougère”, adică „ferigă”, combină lavanda cu note de fân și stă la baza multor parfumuri bărbătești clasice.

Cum se testează corect

Regula e răbdarea. Într-o vizită la magazin se încearcă cel mult 3 parfumuri. După al treilea, nasul nu mai deosebește nimic. Boabele de cafea puse pe tejghea, pentru „resetare”, nu au niciun efect dovedit. Mai bine ajută câteva guri de aer curat ori mirosul propriei piei, în pliul cotului. Bețișorul de hârtie servește doar la o primă triere. Cele 1-2 parfumuri rămase se pun pe piele, câte unul pe fiecare încheietură, și se pleacă din magazin. Decizia se ia după câteva ore, când au apărut notele de bază, ideal a doua zi. Pielea fiecărui om, cu aciditatea, grăsimea și temperatura ei, modifică mirosul, de aceea parfumul care sună minunat pe o prietenă poate fi fad sau înțepător pe altcineva. Mostrele și flacoanele mici, de câțiva mililitri, purtate o săptămână, sunt cea mai sigură cale spre o alegere bună.

Unde se aplică și de ce nu-l mai simți

Parfumul se pune pe pielea curată, în punctele în care sângele circulă aproape de suprafață și căldura îl ajută să se răspândească: încheieturile mâinilor, baza gâtului, pliul cotului, zona din spatele urechilor. Pe pielea hidratată ține mai mult, așa că un strat de cremă fără miros, dat înainte, îi prelungește viața. Pielea uscată îl „bea” în câteva ore.

Frecatul încheieturilor una de alta, gest făcut aproape din reflex, zdrobește notele de vârf. Parfumul se lasă să se usuce singur.

Cantitatea potrivită e de 2-4 pulverizări. Parfumul trebuie simțit de cineva aflat la distanța unui braț, nu de toată încăperea. Pe haine persistă mai mult, dar poate păta mătasea și materialele deschise la culoare.

După 15-20 de minute, creierul încetează să mai semnaleze un miros constant, ca să rămână atent la cele noi. Fenomenul se numește adaptare olfactivă și e motivul pentru care oamenii cred că parfumul „nu mai ține” și adaugă încă 3 pufuri. Cei din jur îl simt în continuare, uneori prea bine.

Proba cea mai simplă e întrebarea pusă cuiva apropiat, după câteva ore. Schimbarea parfumului de la o săptămână la alta ajută, de asemenea, nasul să-l perceapă din nou.

Ocazia și anotimpul

Căldura amplifică orice miros. Vara și în spații închise, compozițiile ușoare, citrice, florale ori marine, sunt cele potrivite, iar cele dulci și grele devin sufocante. Iarna, aerul rece le atenuează, iar notele lemnoase și condimentate se simt exact cât trebuie.

La birou, în avion, la teatru, la restaurant și în sala de sport, discreția e o formă de politețe. Pentru spitale și pentru vizitele la nou-născuți, cel mai bun parfum e niciunul.

Păstrarea sticlei

Parfumul are 3 dușmani: lumina, căldura și aerul. Raftul din baie, cu aburul și cu variațiile lui de temperatură, și pervazul însorit sunt cele mai proaste locuri. Sticla se ține în cutia ei, într-un dulap ori într-un sertar din dormitor, cu capacul pus.

Păstrat așa, un parfum rezistă 3-5 ani de la deschidere, uneori mult mai mult. Semnele că s-a stricat sunt culoarea închisă, mirosul acru sau de oțet din primele secunde și pierderea prospețimii.

Câteva repere din istoria parfumului

Orașul Grasse, din sudul Franței, e considerat capitala mondială a parfumeriei din secolul al XVII-lea, când tăbăcarii locului au început să-și parfumeze mănușile din piele, ca să le acopere mirosul. Câmpurile de iasomie și de trandafiri din jur au făcut restul.

„Apa de colonie” își trage numele de la orașul german Köln, unde un parfumier de origine italiană a lansat, în 1709, o apă ușoară, cu citrice, care a cucerit curțile Europei. La sfârșitul secolului al XIX-lea, chimia a adus primele molecule sintetice, iar cu ele, mirosuri care nu existau în natură. Astăzi, un parfum obișnuit conține între 50 și 200 de ingrediente, iar cel care le asamblează, numit în meserie „nas”, are nevoie de ani de ucenicie numai ca să le poată recunoaște.

Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri. Acceptați sau refuzați cookie-urile. Pentru mai multe detalii privind gestionarea preferințelor referitoare la cookie-uri, vedeți Politica de utillizare cookie-uri. Pentru alte detalii, va rugam sa accesati pagina Politică de Confidențialitate.