Meteorologii vorbesc despre ceață atunci când vizibilitatea scade sub 1 kilometru. Pentru șoferi, situația devine periculoasă mult mai devreme, când drumul se vede doar pe 100-200 de metri, iar critică sub 50 de metri. Toamna și iarna, în nopțile senine și fără vânt, ceața se formează mai ales în luncile râurilor, în văi, pe câmpiile întinse din sudul și vestul țării și pe autostrăzile care le traversează.

Un studiu publicat în 1998 într-o revistă științifică importantă a scos la iveală un fenomen surprinzător. În ceață, contrastul scăzut face ca obiectele să pară că se mișcă mai încet decât în realitate. Șoferii au senzația că merg mai încet decât merg, iar mulți, fără să-și dea seama, accelerează. Explicația ajută la înțelegerea multor accidente în lanț: toată lumea crede că merge prudent.

Faza scurtă, nu faza lungă

Prima reacție instinctivă, aprinderea fazei lungi, ca să vezi mai departe, are efectul invers. Lumina puternică se reflectă în picăturile de apă din aer și creează un perete alb, orbitor. Faza scurtă, îndreptată în jos, luminează drumul și marcajele fără să se întoarcă în ochi.

Proiectoarele de ceață din față, montate jos, aproape de asfalt, luminează lateral marginea drumului și marcajele. Lampa de ceață din spate, mult mai puternică decât stopurile, face mașina vizibilă pentru cei care vin din urmă, dar se folosește doar în ceață deasă, sub 50 de metri vizibilitate. Când ceața se ridică, se stinge imediat, pentru că orbește șoferul din spate și îi ascunde lumina de frână.

Viteza potrivită distanței vizibile și distanța față de mașina din față

Regula de bază e simplă: mașina trebuie să poată opri în distanța pe care o vezi. La 50 de kilometri pe oră, pe asfalt uscat, o mașină are nevoie, cu tot cu timpul de reacție, de aproximativ 25-28 de metri ca să se oprească. La 90 de kilometri pe oră, de aproximativ 70 de metri. Pe asfalt umed, distanțele cresc. Asfaltul umezit de ceață, chiar fără ploaie, are o aderență mai mică decât cel uscat, iar frunzele căzute toamna îl fac și mai alunecos.

Cu alte cuvinte, într-o ceață în care vezi 50 de metri, 90 de kilometri pe oră înseamnă să mergi orbește. Vitezometrul se verifică des, pentru că senzația de viteză nu mai e de încredere.

Distanța obișnuită de 2 secunde se dublează ori se triplează. Mulți șoferi fac exact contrariul: se apropie de stopurile mașinii din față, ca să aibă un reper în ceața albă. Tentația e de înțeles, dar periculoasă. Dacă cel din față frânează brusc, nu mai există timp de reacție. Iar dacă el a greșit drumul ori a ieșit în decor, cel din spate îl urmează.

Reperul mai sigur e marcajul de pe marginea din dreapta a drumului. Privirea urmărește linia albă, iar mașina rămâne pe banda ei, fără să depindă de cineva din față.

Parbrizul și geamurile

În ceață, geamurile se aburesc ușor din interior. Climatizarea pornită, cu aerul îndreptat spre parbriz, usucă rapid aerul din habitaclu, chiar și iarna, împreună cu încălzirea. Ștergătoarele se folosesc des, pentru că picăturile fine se depun continuu pe parbriz, chiar dacă nu plouă.

Un geam lăsat puțin deschis permite auzul: claxonul unei mașini, sirena unei ambulanțe ori zgomotul unui tren la o trecere la nivel ajung mai repede la ureche decât imaginea lor.

Depășirile, pilotul automat și petele de ceață bruscă

Depășirile în ceață sunt aproape întotdeauna o greșeală. Mașina care vine din sens opus apare prea târziu, iar distanța nu mai poate fi apreciată corect. Pe autostradă, schimbarea benzii se face rar și cu semnalizarea pornită din timp. Pilotul automat se oprește. Mâinile și picioarele trebuie să fie gata să reacționeze în orice clipă, iar viteza, controlată conștient. Ceața nu e întotdeauna uniformă. Pe poduri, deasupra râurilor și a lacurilor, în văi ori lângă păduri, poate apărea brusc, după kilometri de vizibilitate bună. Șoferul care intră cu 120 de kilometri pe oră într-un perete de ceață are câteva secunde să reacționeze. Încetinirea începe înainte de intrare, când banda albă apare la orizont, nu după.

Accidentele în lanț

Cele mai grave accidente pe ceață sunt carambolurile, în care zeci de mașini se lovesc una de alta în câteva minute. Ele urmează, aproape mereu, același tipar: prima mașină frânează brusc, cele din spate, prea apropiate și prea rapide, nu mai au timp să oprească, iar fiecare mașină oprită devine un obstacol pentru următoarea.

Dacă în față apar lumini de avarie ori o aglomerare, frânarea începe devreme și progresiv, cu câteva apăsări scurte ale pedalei, care aprind stopurile și îi avertizează pe cei din spate. Avariile pornite câteva secunde, la o încetinire bruscă, sunt și ele un semnal clar.

Oprirea, doar în afara benzii

Oprirea pe banda de circulație, în ceață, e extrem de periculoasă. Dacă e absolut nevoie, mașina se scoate complet de pe carosabil, cât mai la dreapta, ori într-o parcare. Avariile se pornesc, iar pasagerii coboară pe partea dinspre parapet și se adăpostesc dincolo de el, nu în mașină. Vesta reflectorizantă se pune înainte de coborâre, iar triunghiul se așază la distanță mare, ca cei din spate să aibă timp să-l vadă.

Uneori, cea mai bună decizie e așteptarea

Ceața de radiație, formată în nopțile senine, se risipește, de obicei, la mijlocul dimineții, când soarele încălzește aerul. O plecare amânată cu 2 ore, o cafea la o benzinărie ori o noapte în plus la hotel pot face drumul complet diferit. Prognozele meteo și avertizările de ceață, verificate înainte de plecare, merită aceeași atenție ca nivelul combustibilului. Iar pentru șoferii obosiți, noaptea, ceața e un motiv în plus să oprească, nu să grăbească drumul spre casă.